Friday, 28 July 2017

Experiența H&M: Organizarea lucrătorilor din retail într-o epocă a precarității



Acest articol a apărut inițial în limba engleză pe site-ul Transnational Strike, unde a fost publicat de cei de la Transnationals Information Exchange (TIE), o rețea transnațională de lucrători implicați în probleme legate de muncă și viața comunității. În text, echipa germană a rețelei vorbește despre experiențele reușite de auto-organizare în cadrul companiei H&M, văzută ca „un deschizător de drumuri pentru contractele precare de muncă din Germania”. Sunt analizate strategiile companiei de a împiedica lupta colectivă, precum și limitele abordării obișnuite de tip sindical. Prin intermediul conceptului de „mentor” a fost posibilă organizarea lucrătorilor în aproape o treime din cele 400 de magazine H&M din Germania, întemeierea de comitete de întreprindere, conceperea de strategii la nivelul magazinelor pentru a îmbunătăți sănătatea și siguranța la locul de muncă, respingerea contractelor precare și transformarea TIE într-unul dintre cei mai importanți actori sindicali în timpul grevelor pentru negocieri colective la nivel național. Comitetele de întreprindere au pus bazele unei rețele transnaționale lucrător-la-lucrător cu sindicate din industria textilă care îi organizează pe lucrătorii care produc pentru H&M și alți retaileri.


În Europa și America de Nord, retailerii din industria modei, precum H&M, GAP ori Zara, definesc imaginea orașelor în care trăim. Reclamele lor ne înconjoară și determină felul în care ne îmbrăcăm și ce credem că este la modă. Atunci când intrăm în magazine, vedem – în mare parte – femei tinere care nu vând doar haine, ci și modă. Interiorul magazinelor, reclamele și felul în care suntem primiți trebuie să ne facă să credem că achiziționăm ceva special și esențial pentru identitatea noastră.

În mișcarea sindicală, organizarea lucrătorilor din sectorul de retail nu a fost o problemă-cheie până acum, în ciuda importanței modei de tip retail din viețile noastre. Cu atât mai mult cu cât companiile de modă ca H&M și Zara cresc, angajează din ce în ce mai mulți lucrători în toată lumea și, cel puțin în cazul Germaniei, îi depășesc pe retailerii mai vechi care erau, până de curând, centre de rezistență ale sindicaliștilor.

Imaginea obișnuită a acestor lucrători este acea a unei forțe de muncă precare, predominant feminină, care nu poate să se organizeze și, în cazul în care se organizează, are nevoie de un sprijin puternic din partea reprezentanților sindicali precum și de resurse externe, indiferent dacă vorbim de lucrătorii din SUA, Europa sau din altă parte. Până acum a fost foarte dificil pentru sindicate nu doar să organizeze lucrătorii din industria modei, dar și să dezvolte un sindicat auto-organizat la nivelul magazinelor care ar putea să îmbunătățească condițiile de lucru și să sprijine cererile lucrătorilor pentru o viață decentă.

Experiența lucrătorilor H&M din Germania oferă un exemplu impresionant despre cum ar putea să arate o mișcare sindicală în sectorul de retail. În ultimii zece ani, TIE a organizat lucrători în aproape o treime din cele 400 de magazine H&M din Germania, a creat comitete de întreprindere, a conceput strategii pentru a îmbunătăți sănătatea și securitatea la locul de muncă, a respins contractele de muncă precare și a devenit unul dintre cei mai importanți sindicaliști în timpul grevelor pentru negocieri colective de la nivel național. TIE a reușit să încline balanța puterii dinspre conducerea firmei înspre lucrători, care și-au construit propriile mecanisme pentru a influența condițiile de la locul de muncă și nu numai. Au dezvoltat o rețea transnațională lucrător-la-lucrător cu sindicate din industria textilă care îi organizează pe lucrătorii care produc pentru H&M și pentru alți retaileri.

Din păcate, chiar în Germania, experiența lucrătorilor H&M nu a fost recunoscută până de curând ca o strategie câștigătoare de către sindicatul ver.di (al doilea sindicat ca mărime din țară). În Germania, discuția despre reînnoirea mișcării sindicale este axată pe instituții și proiecte conduse de către organizatori bine remunerați. Experiența lucrătorilor H&M ne arată că merită să privim cu atenție către lucrătorii obișnuiți.


Coerciție și comunitate în sectorul de retail

De ce este atât de dificil pentru lucrătorii din retail să se organizeze? Competiția dintre companii este foarte mare, în principal în ceea ce privește costurile forței de muncă. Consecințele sunt apariția contractelor foarte flexibile, a salariilor mici, a volumului ridicat de muncă și de presiune, a restructurărilor și a unui număr redus de lucrători la nivelul magazinelor. Aceste lucruri au un impact enorm asupra sănătății lucrătorilor și a vieții lor de familie. H&M este un deschizător de drumuri pentru contractele precare din Germania: de multe ori, angajații săi nu știu din timp când vor lucra în timpul săptămânii, nici câte ore și, prin urmare, nici câți bani vor câștiga într-o anumită lună. Pentru a supraviețui, un al doilea job este de multe ori necesar, dar greu de păstrat, deoarece lucrătorii din retail știu doar de la săptămână la săptămână cum vor lucra.

Am putea crede că asta ar face pârtie pentru sindicate: dacă sunt probleme, atunci va apărea un fel de rezistență. Dacă nu, înseamnă că lucrătorii nu sunt dispuși sau nu sunt capabili să lupte pentru ei înșiși – acesta e argumentația obișnuită. Însă retailerii leagă aceste condiții de muncă de înăbușirea eforturilor de organizare și de ideea de comunitate în cadrul companiei. Retailerii creează o atmosferă în care ierarhiile sunt aparent mici, în care avansarea în carieră a individului și primele sunt posibile și în care problemele pot fi rezolvate la nivel individual. Compania promovează o cultură care se bazează pe ideea că lucrătorii și compania au aceleași interese. Ei creează imaginea unei familii care se zbate împreună pentru succesul companiei și cheltuiesc sume mari de bani și resurse pentru a menține această imagine (e.g. H&M învață fiecare nou angajat despre istoria și idealurile fondatorului companiei, iar Zara organizează întâlniri dimineața pentru a începe ziua de muncă împreună și pentru a vorbi despre obiectivele zilnice). Lucrătorii ar trebui să accepte obiectivele companiei ca fiind ale lor și orice ar reprezenta o provocare în realizarea obiectivelor este considerat periculos.

Din păcate, acest tip de management nu este tipic doar pentru H&M și Zara, ci este foarte răspândit în rândurile celorlalți retaileri și nu numai. Și nu este ceva străin de lucrătorii înșiși, deoarece această idee este legată de experiența reală din magazin: lucrătorii pot vorbi despre probleme doar dacă le percep ca fiind probleme individuale, întâlnirile creează sentimentul de comunitate, lucrătorii sunt apreciați dacă sunt vânzători de succes sau pot avansa dacă se află printre preferații managerului de magazin. Acest lucru îi leagă pe lucrători de companie și face ca lupta colectivă pentru condiții mai bune de lucru să pară mai puțin necesară.

În plus, este foarte dificil să te gândești la probleme ca fiind probleme colective. Cultura companiei oferă o explicație foarte persuasivă despre condiția lucrătorilor din magazin. Dacă lucrătorii ajung să gândească că presiunea cu care au de-a face, dificultățile financiare pe care le au sau problemele mentale de care suferă sunt consecințele propriului comportament sau ale unei atitudini incorecte, atunci va fi foarte dificil chiar să se gândească la un comitet de întreprindere sau la un sindicat ca la o soluție realistă, ca să nu mai vorbim de acțiuni colective.

Consecințele sunt dure: lucrătorii care totuși vor să se organizeze, să formeze un comitet de întreprindere sau să adreseze problemele în mod colectiv, sunt priviți ca trădători – nu doar de către conducere, dar și de către colegii de muncă. Acest lucru face represiunea mai ușoară deoarece sunt mai puțini oameni care le vor lua apărarea celor care vor să se organizeze. Asta afectează, de asemenea, dorința de organizare care vine din afară: sindicatele sunt văzute de obicei ca ceva extern și inutil, căci „familia” poate face față oricărui lucru. Sindicaliștii și comitetele de întreprindere, chiar dacă au succes, de multe ori nu reușesc să dezvolte o alternativă la cultura companiei și devin din ce în ce mai mult o curea de transmisie pentru cerințele companiei – asta în situația în care nu se creează o alternativă la acea cultură de familie.


De la lucrători la mentori la organizatori

În retrospectivă, lucrătorii au găsit o soluție pe cât de simplă pe atât de eficace, dar a fost un drum lung care a început cu doar șapte magazine care aveau activiști sindicali și comitete de întreprindere și a ajuns la aproximativ 140 de magazine organizate astfel. La bază a fost un proces colectiv al celor care erau interesați de munca sindicală și care voiau să formeze comitete de întreprindere pentru a deveni mai puternici și pentru a schimba condițiile de lucru la H&M. În acest demers, au discutat despre experiența la locul de muncă, presiunea și represiunea cu care se confruntă și atentatele la demnitate pe care trebuie să le suporte. Astfel de experiențe nu au loc în cadrul companiei și sunt eliminate sistematic. Nu se potrivesc în ideologia de familie a companiei, care încurajează doar acele mentalități care pot fi exploatate. Odată ce lucrătorii au înțeles că împărtășesc probleme similare care sunt cauzate de către H&M, s-a născut posibilitatea de a dezvolta soluții și de a sparge izolarea celor câtorva activiști din comitetele de întreprindere. Prin înțelegerea a ceea ce H&M le face, au câștigat încredere în propriile puteri. Problemele și conflictele nu au mai fost văzute ca neajunsuri proprii, ci ca rezultatul organizării muncii și al politicii H&M – în consecință, puteau fi schimbate.

Cei câțiva lucrători organizați de la H&M au început să viziteze magazinele care nu aveau comitete de întreprindere sau lucrători sindicalizați. Au făcut asta în timpul lor liber sau au folosit o portiță din legea germană privind administrarea comună a companiilor, care le permitea să meargă acolo ca parte din activitățile comitetelor lor de întreprindere. Au sprijinit lucrătorii din magazine sau din depozite și au vorbit cu ei despre problemele cu care se confruntau, despre experiența din magazin și despre care ar fi soluțiile posibile. Problemele din magazine erau asemănătoare: o lipsă a angajaților, frica de a-ți pierde jobul, flexibilitatea orelor de muncă, contractele precare, salariile mici etc. Mai devreme sau mai târziu au discutat despre formarea unui comitet de întreprindere și și-au împărtășit experiența în legătură cu ce pot obține  în mod colectiv lucrătorii. Le-au prezentat cazuri de succes în acest sens și i-au sprijinit să-i convingă și pe colegii lor. Câteodată, munca de convingere a lucrătorilor a necesitat mai multe întâlniri – uneori, chiar în afara magazinelor și în timpul lor liber – dar s-a întâmplat și ca anumiți lucrători să fie convinși din prima.

Făcând referire la politicile H&M de a-i integra pe lucrătorii noi în „familie”, activiștii și-au spus la rândul lor „mentori”. La început, s-au axat pe formarea de comitete de întreprindere, primul pas spre organizare în Germania. Împreună cu lucrătorii interesați au format comitetele de multe ori pe ascuns, deoarece H&M încearcă să scape de lucrătorii dornici să creeze astfel de comitete, cum încearcă să facă, de altfel, și alte companii. Comitetele de întreprindere și mentorii își înțeleg munca ca pe una în care creezi spații în care se poate discuta cu colegii de muncă, unde pot fi împărtășite experiențele de la locul de muncă.

În același timp, mentorii și-au prezentat în mod clar scopul: comitetele de întreprindere puternice și lucrătorii sindicalizați din alte magazine le îmbunătățesc lor puterea de negociere în cadrul companiei. Așadar, scopul nu a fost doar să se creeze comitete de întreprindere, dar și acela de a forma lucrători militanți care să fie capabili să schimbe relațiile de putere de la nivelul magazinului. Mentorii îi acompaniază pe noii activiști astfel încât să-i ajute să construiască comitete de întreprindere puternice și sindicate la fața locului. Le oferă lucrătorilor instrumente pentru a-și  putea rezolva problemele și pentru a-și organiza munca și îi implică în discuția despre strategiile sindicatelor și ale comitetelor de întreprindere din cadrul H&M.

Punctul cheie este să provoace discuții și să vorbească despre diverse aspecte ale experienței de la locul de muncă, discuții pentru care de obicei nu există un context. Mentorii fac legătura între experiența precarității și condițiile proaste de muncă cu politica companiei și cu interesele contradictorii ale lucrătorilor și ale conducerii. Dar mentorii nu vin doar cu o înțelegere diferită a situației de la H&M, ci și oferă posibile planuri de acțiune. Fiecare strategie pe care o implementează este luată dacă îi întărește pe muncitori și dacă construiește competențe în rândurile lor pentru a putea interveni în schimbarea condițiilor de muncă. Nu este o sarcină ușoară, deoarece este nevoie de mentori lucizi, comitete de întreprindere și sindicaliști care știu cum să vorbească cu colegii lor de muncă, care își dau seama de problemele și conflictele de la nivelul magazinului și care sunt dispuși să discute și să critice punctul de vedere al colegilor. Astfel, ei creează competențe pentru ei însăși și pentru alți colegi de-a acționa, de-a veni cu o strategie și de-a gândi diferit.

A fost important să se clarifice că situația de la locul de muncă poate fi schimbată și că problemele cu care se confruntă lucrătorii sunt probleme colective pe care le au și mentorii. Mentorii au fost și încă sunt foarte inventivi în acest sens: când doreau să adreseze aspectul sănătății și al siguranței la locul de muncă, i-au întrebat pe lucrători despre felul în care se desfășoară munca. Din cauza lipsei de angajați și a lipsei de timp, lucrătorii din retail cară multe haine prin magazin, deseori mai mult de 9 kg pe un braț. Mentorii au umplut o navetă cu aceeași cantitate de apă și i-au rugat pe lucrători să o care cu un singur braț. Nimeni nu a dorit să care naveta și astfel discuția despre cum își pot îmbunătăți situația de la locul de muncă a început.

Rezultatul acestui proces aflat în continuă desfășurare este acela că mentorii au reușit să slăbească ideea de „familie” promovată de companie și să creeze o comunitate printre lucrători în care conflictele, nevoile și interesele lor pot fi formulate clar. Diferențe și asemănări pot fi găsite. Pe baza lor, se dezvoltă un concept solidar de „Noi”. Problemele și conflictele sunt înțelese diferit acum: în loc de-a învinui colegul atunci când este bolnav și de-a atrage atenția asupra lucrătorilor mai înceți, mai bine critică H&M pentru că nu angajează destui lucrători pentru munca din magazin. Acestea sunt condițiile pentru viitori pași precum acțiuni de grevă, campanii, cooperarea cu sindicaliștii altor retaileri și cu sindicate din industria textilelor care organizează muncitorii furnizorilor H&M din emisfera sudică.

În concluzie, mentorii s-au comportat ca membri-organizatori. Au dezvoltat strategii pe baza experienței de zi cu zi și fără a primi ajutor din partea sindicatului lor. Totul s-a bazat pe o inițiativă a membrilor de rând care a fost dezvoltată prin consultare comună, discuții, planificare și a fost bazată pe ideea de dezvoltare, în rândurile lucrătorilor de la nivelul magazinului, de competențe necesare pentru a face față condițiilor de muncă.


Lecții din experiența H&M

La o primă vedere, strategia lucrătorilor H&M pare legată de sistemul german de administrare comună (co-determinare) a companiei. Ei folosesc posibilitățile legale ale relațiilor industriale germane ca pe un mijloc, dar ceea ce reușesc să realizeze merge mult mai departe. Munca sindicală reprezintă un spațiu pentru ceea ce este alungat de către companie din experiența de muncă din magazine. Pe baza  experienței conflictelor și a problemelor cu care se confruntă lucrătorii, mentorii H&M promovează o înțelegere diferită a ceea ce se întâmplă la H&M printre lucrători și îi ajută să se solidarizeze. Problemele sunt înțelese ca rezultat al intereselor și nevoilor contradictorii pe care le au lucrătorii și compania. Prin asta se întăresc pe sine și pe alți lucrători, deoarece dezvoltă abilități necesare schimbării condițiilor de lucru. Cu asta se leagă și o înțelegere diferită a ceea ce un sindicat este și ar trebui să fie. Sindicatul nu este doar despre campanii și cu atât mai puțin despre instituția în sine, ci a devenit un spațiu colectiv unde lucrătorii pot discuta, învăța unul de la altul, pot crea strategii și dezvolta abilitățile necesare pentru a se schimba pe sine, locul lor de muncă și, într-un final, societatea.

Aceste lucruri sunt esențiale pentru orice reînnoire a mișcării sindicale, pentru că schimbările din câmpul muncii și schimbările obiceiurilor vieții de zi cu zi au distrus legăturile pe care munca sindicală obișnuia să se bazeze. Mai mult, companiile au ajuns să influențeze felul în care concepem experiența de la locul de muncă. Dacă sindicatele nu sunt capabile să distrugă legăturile create de către companii, atunci sindicatele și luptele colective vor continua să joace un rol minor în viața lucrătorilor, deoarece problemele vor fi percepute individual, iar singura soluție „realistă” va fi competiția crescută între lucrători și angajamentul fiecăruia dintre ei pentru succesul companiei. Astfel, înăbușirea tendințelor de organizare devine mult mai ușoară pentru companii. De asemenea, dacă sindicatele nu reușesc să dezvolte o alternativă la cultura promovată de către companie la nivelul magazinelor, o alternativă care să se poată aplica în mod realist, atunci nici măcar eforturile de organizare care au succes nu vor produce membri de rând organizați și puternici. ci sindicate care își înțeleg rolul ca parte a promovării succesului companiei. Și mai rău, asta face imposibilă discuția despre depășirea constrângerilor reale pe care capitalismul le impune lucrătorilor, deoarece aceștia acceptă aceste constrângeri ca fiind propriul lor scop.

Experiența mentorilor diferă de cea a vechii mișcări sindicale: noua abordare face posibilă lupta sindicală în domenii în care nu a existat până acum și vine cu o soluție pentru noile forme de organizare a muncii și pentru mecanismele de control de la nivelul magazinelor. Mentorii  sunt capabili să creeze forme noi și radicale de sindicalism la nivel local, național și internațional, care reprezintă până la urmă condiția pentru orice reînnoire a mișcării sindicale. Făcând asta, ei pun bazele luptelor viitoare. Chiar dacă nu par să aibă aceeași abordare politică a vechilor reprezentanți muncitorești, în vremurile în care sindicatele se zbat pentru o astfel de reînnoire, experiența H&M nu poate fi apreciată suficient de mult.

(Mai multe detalii la http://blog.exchains.org și



Thursday, 20 July 2017

PATRIOT-ismul românesc - apel contra militarismului și imperialismului





În țara în care milioane de cetățeni încă mai trăiesc fără să-și permită acele lucruri care marchează viața civilizată într-o societate dezvoltată, care este acea lipsă pe care o simt acut toți politicienii indiferent de partid? Răspunsul pare a fi lipsa rachetelor americane. În următorii ani vor merge cca. 3,9 miliarde de dolari pe cumpărarea a 7 baterii anti-aeriene Patriot, produse de gigantul american Raytheon, o corporație cu o lungă istorie în lobby-ul pentru înarmare și război. Cum s-a ajuns la hotărârea că acestea sunt nevoile cele mai stringente ale apărării, ca să nu spunem ale țării? E secret de stat, bineînțeles! La fel cum au dat imediat înapoi la cererea reprezentanților SUA și UE când a venit vorba de a încerca măcar o impozitare echitabilă a marilor afaceri și marilor venituri, guvernanții PSD nu au găsit nici o problemă de conștiință în a semna un acord care îngrașă, fără dezbatere și fără licitație, bugetul unei corporații militare americane. Lucrurile au ajuns într-un asemenea hal încât până și talibanii neoliberalismului de la HotNews au început să-și pună probleme cu privire la contract (pentru a face bineînțeles reclamă unui concurent european al Raytheon).
Pe lângă această cheltuială, mai sunt deja pregătite 2,1 miliarde de euro pentru alte sisteme anti-aeriene de rază scurtă și foarte scurtă, 1,6 miliarde de euro pentru reluarea cumpărării a 4 corvete, precum și un număr de alte cheltuieli doar pe achiziții, ajungând la o notă de plată de 9,3 miliarde de euro pe următorii 10 ani - 930 de milioane de euro pe an, înainte de tipicele complicații și amânări cu care am fost obișnuiți în tranzacții cu „mediul serios de afaceri” american; prin comparație, bugetul educației are pe 2017 cca. 2 miliarde de euro, iar cel al sănătății cca. 1,4 miiarde de euro. În treacăt, cifra totală a investițiilor străine directe din 2016, un an record după criza din 2008, este de aproximativ 3,9 miliarde de euro - să ne mai repete așadar ideologii cum nu ar apărea un loc de muncă fără grija și bunăvoința investitorului.
Imediat după lansarea știrii propagandiștii și ideologii dreptei s-au mobilizat, strivind din fașă orice opoziție. Când, de pildă, deputatul USR de Cluj Adrian Dohotaru a îndrăznit să pună sub semnul întrebării această risipă a fondurilor de stat, a fost imediat pus la zid de rețeaua online a „generalilor de fotoliu”, cerându-se expulzarea sa din partid și eventual deportarea sa în Coreea de Nord. Pentru a nu-știu-câta oară în ultimii 27 de ani s-a ridicat sperietoarea rusească pentru a reduce la tăcere orice critic, ca și cum Federația Rusă, această putere în continuă decădere de 3 decenii, a cărei sferă de influență se retrage an de an tot mai aproape de fâșia verde din jurul graniței sale, ar avea planuri iminente de invazie - o invazie de care numai îngenuncherea fără critici sau condiții în fața Washingtonului ne poate salva. Acest delir anti-rusesc devine cu atât mai schizofren cu cât promotorii săi se dedau în același timp celor mai abjecte forme de adulație a președintelui american Trump, un admirator declarat al Kremlinului și al modelului autoritarist consacrat acolo.
Ca o ironie a sorții, cei mai îndârjiți apărători din România ai imaginii autocratului Putin au ajuns să fie rusofobii de toate culorile, care îl umflă pe acesta într-un monstru mitic la conducerea unui imperiu gata-gata să cucerească lumea, în contrast cu realitatea - o societate rusă în continuă degradare, prinsă între presiunile și intervențiile occidentale și rapacitatea propriilor oligarhi, o Rusie al cărei partid conducător trebuie să recurgă la monopolul asupra resurelor de stat și la forme din ce în ce mai dure de agitație națională pentru a-și menține poziția hegemonică.

Pe de altă parte, noi ce am câștigat demonstrând din nou și din nou că suntem „parteneri serioși și de încredere” ai industriei militare americane? Nici măcar vizele pentru SUA nu au fost ridicate, iar politicienii români continuă să-și „cumpere” întâlnirile cu conducerea SUA. Investițiile americane stagnează încă la mai puțin de 3% din totalul investițiilor străine directe, și numără asemenea povești de succes cum este construcția de autostrăzi de către Bechtel. Am „reușit” însă să devenim o posibilă țintă a oricăror forțe anti-americane. Mai mult, acest servilism în fața agendei imperiale americane ne-a pus pentru prima oară în istoria noastră în postura de invadatori neocoloniali în Irak, Afganistan și Libia, ne-a atras în rivalitatea inter-imperială ruso-americană și ne face co-părtași la toate masacrele produse la nivel global de către forțele NATO. Nu în ultimul rând, ne-a împins spațiul public într-o isterie securitară și militaristă care mai poate fi găsită doar la cetățile sub asediu sau la dictaturile în colaps, unde orice dizidență ajunge să fie considerată trădare, isterie de care beneficiază doar aparatul securitar românesc, ale cărui cheltuieli și afaceri rămân în mare parte secrete de stat, și „geostrategii” cu posturi comode în media, publicitate, consultanță sau politică, care înfruntă în imaginația lor armatele lumii în războaie la care ei nu vor trebui niciodată să participe. Într-un astfel de context, mobilizarea şi organizarea tuturor forțelor anti-militariste și anti-imperialiste din România devine cu atât mai necesară.

Saturday, 1 July 2017

Comunicat de solidaritate cu comunitatea LGBTQ împotriva represiunii


Grupul Mâna de Lucru se solidarizează cu comunitatea LGBTQ din România, şi salută organizarea primului marş Pride din Cluj, care a adunat aproximativ 1000 de participanţi.
Comunitatea LGBTQ este una dintre cele mai vulnerabile grupuri din ţara noastră, nefiindu-i recunoscute nici măcar aşa-zilele drepturi ale statului capitalist modern. Vorbim de un număr semnificativ de români care nu doar că nu au o recunoaştere legală a vieţii lor de cuplu, dar care sunt şi constrânşi să se ascundă din cauza riscurilor constante de concediere, ostracizare şi expunere la violenţă fizică şi sexuală pe care le înfruntă când îşi fac sau le este făcută publică sexualitatea - toate acestea peste formele obişnuite de exploatare cu care se confruntă ca restul maselor (împotriva ideilor bizare pe care le promovează unii aşa-zişi "stângişti" că persoanele LGBTQ ar fi cumva separate de societate, iar muncitorii LGBTQ ar fi mai puţin muncitori).
Experienţa acestui marş a demonstrat perfect atitudinea statului român faţă de cetăţenii săi, primăria Cluj refuzând să autorizeze ruta iniţială a marşului, preferând să oferă centrul oraşului manifestaţiei fasciste a Noii Drepte (mişcare reuşită atât prin ostilitatea administraţiei Boc faţă de comunitatea LGBTQ, cât şi prin neolegionarii infiltraţi în structurile publice, ca Ioan Ţene). Marşul comunităţii LGBTQ şi a susţinătorilor a fost în schimb izolat spre periferia oraşului, pe o rută de circa 800 de metri, şi aceasta abia când primăria a epuizat toate posibilităţile legale de a bloca evenimentul.
Organizarea primului Pride în Cluj e cu atât mai importantă în acest moment, când forţele reacţionare ale societăţii se mobilizează împreună cu toate partidele mainstream în jurul setului de propuneri ale Coaliţiei pentru Familie, pentru a suprima drepturile persoanelor LGBTQ, ale femeilor dar şi ale tuturor familiilor care nu se încadrează în viziunea elitelor conservatoare.
Deşi tuturor conservatorilor şi fasciştilor români le place să pozeze în apărători ai Familiei (întotdeauna cu "F" mare), ei omit să precizeze care familii se încadrează în viziunea lor: cu siguranţă nu este vorba de familiile celor mai vulnerabili români, de sutele de mii de familii care nu primesc recunoaştere legală, de familiile monoparentale, de milioanele de familii care trăiesc la jumătate de continent distanţă din cauza migraţiei pentru muncă sau de familiile oamenilor muncitori rămaşi în ţară, a căror timp împreună este devorat în totalitate de către ziua de muncă în continuă creştere.
Familia pe care această coaliţie o promovează reprezintă în schimb proiectul de clasă al celor mai privilegiaţi români, a acelei clase exploatatoare care face imposibilă viaţa decentă a majorităţii covârşitoare a familiilor concrete, care există în societate indiferent de poftele celor puternici.
Oricât ar vrea elita reacţionară capitalistă să dezbine masele, încercând să tragă pe sfoară oamenii de rând că ar fi de partea lor şi a familiilor lor, în cele din urmă nu lesbienele şi homosexualii sau femeile şi bărbaţii transgen le distrug vieţile de familie, prin ziua de muncă tot mai lungă, chiriile şi locuinţele tot mai scumpe, prin locurile de muncă tot mai greu de găsit şi mai îndepărtate, ci capitalul, fie el autohton sau străin, împreună cu reprezentanţii săi politici.
Este datoria grupurilor care pretind a fi progresiste şi radicale, cât şi a persoanelor heterosexuale, să contribuie la depăşirea prejudecăţilor care îi fac să pactizeze cu violenţa puterii şi cu propria subjugare, la fel cum comunitatea LGBTQ învăţă prin experienţele sale organizatorice că statul împreună cu braţele sale represive (poliţia şi jandarmeria) nu este aliatul său, confruntându-se în continuare cu tendinţele liberale din interiorul său, care predică supunere faţă de stat şi faţă de sensibilitaţile "oamenilor de bine". Doar masele solidare şi organizate pot învinge formele multiple şi omniprezente de exploatare şi opresiune.

Friday, 5 May 2017

Falsa alegere din alegerile franceze

Publicăm mai jos traducerea declarației Stângii Revoluționare (secțiunea franceză a CWI) cu privire la alegerile prezidențiale din Franța


O falsă alegere între Macron și Le Pen

Turul întâi ne-a confirmat că, după ce am scăpat de cei mai vizibili reprezentanți ai austerității și ai marelui capital, ca Sarkozy, Valls sau Hollande, a venit rândul partidelor lor să încaseze o puternică lovitură. Pentru prima oară, al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din Franța se va desfășura fără participarea unui candidat al Partidului Socialist sau al Republicanilor. Francois Fillon a obținut 19.9% din voturi, departe de predicțiile din iarnă care-l dădeau la peste 30%. Sigur că scandalul cu slujbele fictive și viața luxoasă pe bani publici i-a afectat serios popularitatea. Însă trebuie amintit că prăbușirea sa în sondaje a început cu adevărat la momentul în care Fillon și-a anunțat, în decembrie, planul de creștere a TVA-ului și de distrugere a sistemului de asistență socială.
Candidații celor două mari partide responsabile pentru politicile duse timp de 30 de ani au fost înlăturați, confirmând astfel procesul de curățare” de care vorbea Mélenchon.

Au fost peste șapte milioane de voturi care au mers la Mélenchon, inclusiv o treime din voturile tinerilor, ducându-l foarte aproape de intrarea în turul doi. După o campanie care a adus împreună zeci de mii de activiști care s-au auto-organizat, a început să se întrezărească un val de speranță care i-a pus pe gânduri pe apărătorii capitalismului. Washington Post a scris, parafrazându-l pe Marx, că “o nouă stafie bântuie Europa, cea a lui Jean-Luc Mélenchon”.
Am fost foarte aproape ca un candidat să intre în turul doi pe o platformă de respingere a austerității și a jafului capitalist prin care trece planeta (în timp ce lucrătorii sunt exploatați pentru profitul câtorva). Mișcarea nesupușilor”, în care a participat și Stanga Revoluționară (CWI în Franța), nu se va opri aici. Șapte milioane de voturi sunt o adevărată forță și au un potențial uriaș pentru combaterea politicilor pro-bogați pe care le va avea  candidatul preferat al băncilor și câștigătorul probabil de duminică, Macron.

Partidul Socialist (PS), aspru pedepsit

Pe de altă parte, Benoît Hamon a obținut cel mai prost rezultat al unui candidat al PS, cu doar 6,35% din voturi. Chiar dacă, spre satisfacția generală, a reușit să-l bată  pe Valls la alegerile din partid, Hamon nu a demonstrat că Partidul Socialist se poate reforma. Nici măcar atunci când Valls s-a întâlnit cu Fillon, căruia i-a spus că e gata de compromis” în caz că e ales, Hamon nu a tras concluziile corecte. Fără să dezaprobe niciodată politica Valls-Hollande (doar criticând punctual anumite elemente), Hamon a pretins că vrea să facă o alianță cu Mélenchon, însă fără să discute niciun program concret și având în vedere doar apropiatele alegeri legislative. Deși a pretins că vrea „să câștige stânga”, Hamon a refuzat să-și retragă candidatura pentru a-l sprijini pe Mélenchon, arătând astfel că PS e incapabil să treacă dincolo de simplele manevre politicianiste în propriul beneficiu electoral.
În afară de propunerea unui venit universal”, Hamon nu fost capabil să declare public dacă susține măsurile-cheie ale lui Mélenchon, precum creșterea salariilor, reducerea orelor de lucru sau pensionarea la 60 de ani. Cramponat într-o schemă politică învechită (o alianță la vârf cu Verzii și Partidul Comunist), care n-a mai funcționat de data asta, Hamon a jucat rolul care i-a convenit de minune lui Macron. Voturile pentru Hamon au fost cele care l-au plasat pe Mélenchon în urma lui Macron și Le Pen.
Hamon va trebui să plătească prețul pentru această atitudine: va fi îndepărtat după scorul dezastruos, iar echipa lui Valls va recăpăta controlul asupra PS și va încerca să-l transforme într-un partid de centru pentru a obține o înțelegere cu Macron și mișcarea condusă de acesta. Mulți membri ai PS au obținut deja locuri pe listele lui Macron la alegerile legislative viitoare sau sunt în discuții avansate cu el.

Macron, candidatul grupurilor financiare

Candidatura lui Macron are un singur scop - să asigure continuarea politicilor din ultimii ani: distrugerea codului muncii și a serviciilor publice și promovarea politicilor favorabile multinaționalelor și grupurilor financiare.
Macron a fost lansat cu susținerea discretă dar reală a lui Hollande și a patronatelor, asemenea unui produs de marketing care combină discursurile demagogice (cum că toți vor avea șansa să devină milionari) cu o declarație de război bine camuflată la adresa muncitorilor (eliminarea limitei de 35 de ore de muncă pe săptămână, desființarea a zeci de mii de posturi la stat).
Se pretinde a fi o figură nouă în politică, ceea ce nici nu este prea greu comparativ cu un Fillon, să zicem. A și anunțat că 50% dintre candidații mișcării sale, En Marche, vor fi oameni noi. Însă rămâne de văzut dacă aceștia vor ocupa locuri eligibile pe listele electorale. Cu 23,8% din voturi, susținerea sa populară nu este chiar atât de puternică. Mulți vor fi curând dezamăgiți, iar mulți dintre tinerii care îl susțin acum i se vor împotrivi atunci când vor descoperi că Macron este doar un continuator al politicilor de până acum.


Le  Pen intră fără elan în turul doi

Cu un contracandidat ca Macron, Le Pen poate juca un rol foarte util capitaliștilor: prezența sa în turul doi va favoriza candidatul susținut de super-bogați, bănci, grupuri de acționari etc. Doar calificarea lui Mélenchon în turul doi ar fi fost un obstacol în calea acestui scenariu ideal pentru marele capital și casta politică. Măcar el a denunțat cu adevărat politica dusă în favoarea bogaților, fără să dea vina pe unele dintre principalele victime ale sistemului, ca imigranții și musulmanii.  

Le Pen a fost, de fapt, la doar 600.000 de voturi diferență de Mélenchon. Zonele rurale și cele afectate de dezindustrializare și de slăbirea serviciilor publice au votat în principal cu ea. Dar orașele mari și medii, în special cele dominate de clasa muncitoare, l-au susținut mai mult pe Mélenchon: Le Havre, Seine-Saint-Denis, Roubaix, Marsilia etc.
Scorul lui Le Pen este cu adevărat mare (mult mai mic totuși decât arătau sondajele), însă progresul ei nu este inevitabil. A câștigat 1.2 milioane de voturi față de 2012, și-a ratat obiectivul de a ieși pe primul loc și nu a fost cu mult în fața lui Fillon sau a lui Mélenchon.


Niciun vot de la lucrători și tineri pentru Le Pen!

Discursurile lui Le Pen au reușit să atragă tineri, muncitori, pensionari, șomeri care de mai bine de 15 ani îndură atacurile diverselor guverne. Însă recent, în întânirile cu asociația patronală MEDEF, Le Pen s-a angajat să nu se atingă de privilegiile bogaților și să nu susțină creșteri salariale. Poziția sa pe problemele sociale va deveni mult mai dură acum că presiunea din partea lui Mélenchon a dispărut și îl are de înfruntat doar pe Macron, candidatul bancherilor.
Aflată în atenția justiției pentru fraudare de banilor publici, Le Pen este protejată doar de imunitatea parlamentară - ea, care se pretinde anti-sistem. Partidul său este plin de politicieni carieriști, la fel ca Partidul Socialist sau cel Republican. 
În competiția cu Macron, candidat al multinaționalelor și al băncilor, este posibil ca Le Pen să primească voturi din partea celor care s-au săturat de politica în beneficiul bogaților. Dar ea nu propune o altfel de politică, ci susține capitalismul la fel de mult ca Macron. Nu pune în discuție exploatarea și nici dictatura profitului ci, din contră, vine dintr-o familie de milionari și este în tabăra celor bogați. Mulți sunt revoltați de această falsă alegere. E crucial să ne organizăm și să amplificăm mișcările de masă împotriva lui Le Pen, a capitalismului și a rasismului.


Le Pen nu va trece!

Extrema dreaptă poate fi oprită doar printr-o mobilizare de masă și prin construirea unui partid militant de masă, care să apere interesele lucrătorilor, ale tinerilor și ale majorității populației. Le Pen obține succese electorale din cauza disperării și furiei oamenilor, dar și pentru că partidele principale aplică politici care agravează situația socială a majorității populației.
Este de înțeles că mulți vor vota pentru Macron pentru a opri coșmarul reprezentat de Le Pen și partidul său. În ceea ce ne privește, ne-am opus întotdeauna lui Le Pen și credem că trebuie să continuăm prin chemarea la organizare, întruniri, dezbateri și demonstrații. Unii se vor abține sau își vor anula votul, în opoziție față de Le Pen dar și față de falsa alegere care ne este impusă - aceasta va fi cu siguranță și poziția noastră.
Primele mobilizări vor avea un dublu obiectiv: să-i arătăm lui Le Pen că nu poate trece mai departe și să-i pregătim pe tineri și pe lucrători pentru lupta care urmează împotriva politicii anti-sociale duse de Macron în slujba capitalismului.
Absența unei forțe politice militante de masă, a unui nou partid democratic care să regrupeze zeci de mii de tineri, lucrători sau pensionari, a facilitat succesul minciunilor lui Macron și Le Pen, sprijinite de propaganda presei aservite sistemului. Avem nevoie de un astfel de partid pentru a discuta, dezbate și decide în mod colectiv luptele pe care le avem de purtat. Pentru asta militează Stânga Revoluționară și pentru un program socialist democratic și anti-capitalist.


Tuesday, 28 March 2017

Experimentul venitului de bază din Finlanda: un pas înapoi deghizat ca progres

de Edmund Schluessel* 
(Alternativa Socialistă - CWI în Finlanda)


În tot mai multe țări există un interes tot mai mare față de venitul de bază universal, adică o plată regulată pe care statul să le-o acorde cetățenilor, indiferent de venitul lor ori dacă au o slujbă sau nu. Dezbaterea e alimentată și de tendința accelerată către automatizarea industriei și de impactul acesteia asupra capitalului și forței de muncă.

În Franța, candidatul Partidului Socialist, Benoît Hamon, susține venitul de bază universal. Poate părea surprinzător, dar și unii conservatori, inclusiv în Scoția sau Canada, examinează strategii de introducere a venitului universal. Aici, în Finlanda, o țară cu un stat social extins și adânc înrădăcinat, se derulează un experiment prin care se asigură un venit de bază pentru un mic segment de oameni fără locuri de muncă.
 
Ca în multe țări, propunerea unui venit de bază e promovată în Finlanda ca o alternativă la sistemul de securitate socială. Cu alte cuvinte, venitul de bază nu ar fi introdus ca un venit adițional pentru oamenii de rând, ci mai degrabă ca un mijloc și pretext pentru tăieri bugetare de la servicii sociale vitale. De aceea, socialiștii din Finlanda se opun propunerii venitului de bază, așa cum e ea formulată acum, întrucât ar înrăutăți, per total, situația multor familii și indivizi.

Dar să vedem cum a început totul. Un articol recent de pe TeleSur descrie guvernul finlandez al prim-ministrului Juha Sipilä ca fiind de centru, dar asta e probabil doar o greșeală de traducere. Partidul lui Sipilä se numește, într-adevăr, „Keskuta”, adică Partidul Centrului, dar de fapt e un partid neoliberal de dreapta. În cei doi ani de când e la putere, acesta a lansat atacuri repetate la adresa salariilor lucrătorilor și a făcut tăieri masive din fondurile pentru educație. Mai mult, a reintrodus taxe de școlarizare într-un sistem de educație cândva gratuit.

Sipilä e un multimilionar care și-a folosit poziția pentru a intimida presa să nu publice știri negative despre el și care este momentan implicat în două scandaluri de corupție având ca obiect drenarea banilor publici spre afaceri deținute de propria sa familie. E un fel de Donald Trump finlandez.

Partidul Centrului e susținut la guvernare și de Noul Partid Conservator, ai cărui lideri sunt fani declarați ai arhi-conservatoarei Margaret Thatcher și care s-au aflat în fruntea celor care doreau să impună Greciei condiții extrem de dure în timpul negocierilor pentru bailout. Al treilea partid din coaliția de guvernare este cel al Adevăraților Finlandezi, un partid de extremă dreapta și anti-imigranți, cu o aripă fascistă, și ai cărui reprezentanți aleși sunt adesea investigați și sancționați pentru încălcarea legilor împotriva instigării la ură. Orice propunere venită din partea unei astfel coaliții odioase trebuie privită cu maximum de scepticism.

Dar să trecem la propunerea însăși. Conform planului guvernului (care e momentan testat pe 2000 de oameni fără loc de muncă selectați aleatoriu de KELA, agenția de stat pentru asigurări sociale), oamenii vor primi mai puțini bani. Beneficiarii ar primi 560 de euro pe lună, indiferent de situația personală a fiecăruia. Acest venit ar înlocui beneficiile sociale existente și, potrivit susținătorilor săi, ar avea avantajul de a reduce birocrația.

Însă actualul nivel al ajutoarelor sociale de bază în Finlanda este de 697 de euro pe lună plus alocațiile pentru copiii sub 18 ani. O analiză făcută de KELA anul trecut a arătat că prin introducerea unui model similar celui testat acum, persoanele care câștigă sub 2000 de euro pe lună o vor duce, per ansamblu, mai rău.

Oricum, experimentul aflat în desfășurare este o escrocherie: în timp ce testul se realizează doar pe indivizi fără loc de muncă, venitul de bază universal, dacă va fi implementat, va fi cu adevărat universal. Astfel, experimentul guvernului finlandez eludează modul în care „venitul universal de bază” va duce la reduceri uriașe ale ajutoarelor publice pentru persoanele cele mai vulnerabile. Cei aflați în concediu medical vor pierde cea mai mare parte a sumelor acordate în prezent. Indemnizațiile pentru creșterea copiilor vor fi reduse drastic, ceea ce va afecta în mod special familiile monoparentale. Ajutoarele pentru persoanele cu risc de pierdere a locuinței vor fi tăiate cu 90%. În unele variante ale proiectului, studenții vor pierde accesul la bursele de studii. În final, „venitul de bază universal” nu va mai ține cont de nevoile particulare ale oamenilor marginalizați din societate. 

Cum poate atunci guvernul să scape cu basma curată când propune un astfel de atac asupra oamenilor cu venituri mici? Așa cum Ronald Reagan a numit „simplificare” o spectaculoasă tăiere de taxe pentru bogați ca s-o vândă publicului, iar Bill Clinton a folosit termenul „eficiență” ca să justifice reducerea slujbelor din sectorul public și distrugerea sistemului de asistență socială, argumentul folosit de cabinetul lui Sipilä este că marele avantaj al venitului de bază e că ar reduce din hârțogăraia cu care are de-a face un șomer atunci când acceptă o slujbă temporară sau cu jumătate de normă.

Cu reglementările actuale, o persoană care primește ajutor de șomaj poate să nu declare câștiguri de până la 300 de euro pe lună, însă cei care câștigă mai mult trebuie să treacă printr-un proces birocratic lung și frustrant care le ajustează ajutorul social. În viziunea lui Sipilä, sistemul venitului de bază va încuraja șomerii să accepte munci precare, cu jumătate de normă sau pe contracte nedeterminate, și pe salarii mizere. Sipilä trăiește probabil pe altă lume, într-o fantasmă neoliberală în care doar cine nu-și dorește cu adevărat nu poate găsi locuri de muncă bune.

În realitate însă, rata șomajului în Finlanda stă blocată la 8% de la începutul Marii Recesiuni. Economia Finlandei este bazată pe exporturi, iar mineritul, industria hârtiei și construcția de nave din această țară cu 4 milioane și jumătate de locuitori – toate suferă de pe urma încetinirii cererii globale. Slujbele apar și dispar în urma turbulențelor de pe bursele din Londra și Frankfurt, New York și Tokyo, nu din cauza vreunei lene mitice a muncitorilor finlandezi.

Guvernul Finlandei n-a făcut niciun efort serios să creeze locuri de muncă. Prin impunerea „pactului de competitivitate” asupra clasei muncitoare finlandeze (pact tripartit semnat în 2016 privitor la piața muncii, care a determinat o deteriorare severă a condițiilor de muncă – n. tr.) au fost create condițiile pentru ca rata mare a șomajului să devină o problemă pe termen lung.

Care sunt alternativele? Alianța Stângii e creditată adesea cu inițierea dezbaterii despre venitul de bază universal în Finlanda. Însă propunerea lor ar fi pornit de la un nivel mai ridicat al venitului de bază, la care s-ar fi adăugat indemnizații pentru circumstanțe speciale, în vreme ce sistemul de impozitare ar fi devenit mai progresiv. Chiar și această variantă ar fi fost departe de a-i apropia pe lucrătorii finlandezi de mediana veniturilor. Dar chiar dacă propunerea lor nu ar fi eliminat complet sărăcia, măcar ar fi însemnat câțiva pași înainte în loc de un pas clar înapoi. În plus, Alianța Stângii a lansat propunerea de majorare a salariului minim la 10 euro pe oră, ceea ce ar fi dus la aproape o dublare a veniturilor pentru cei mai săraci dintre lucrători. Toate aceste măsuri luate împreună ar fi avut un caracter progresist, chiar dacă incomplet.

O abordare socialistă a problemelor clasei lucrătoare finlandeze ar consolida economia și crea locuri de muncă prin naționalizarea fabricilor și redeschiderea celor închise, prin investiții în sectorul energiei regenerabile și în producție, lucruri pe care guvernul finlandez poate, dar refuză să le facă. Astfel s-ar garanta și o îngrijire adecvată a copiilor, educație gratuită, asigurarea locuirii în condiții decente pentru toți (a căror lipsă e resimțită în mai multe zone ale țării). Cei aflați la vârsta pensionării sau care sunt incapabili să muncească din cauza bolii sau a dizabilității ar putea să trăiască o viață împlinită și să-și asume, dacă vor, sarcini productive potrivite lor. Astfel de revendicări sunt la fel de valabile și necesare oriunde în lume.

Ca socialiști, considerăm că venitul de bază universal nu este un instrument suficient de bun în lupta împotriva inegalităților și a șomajului. Noi luptăm pentru taxarea celor bogați și a corporațiilor, pentru crearea de slujbe bine plătite și sindicalizate prin dezvoltarea unei infrastructuri ecologice, a transportului public și a energiei curate. Luptăm pentru servicii publice finanțate corespunzător și pentru eliminarea șomajului, posibilă prin redistribuirea muncii prin reducerea săptămânii de lucru.

Unele dintre discuțiile pe tema strategiilor sociale care să adreseze automatizarea din industrie dezvăluie falimentul total al capitalismului, sub care progresul tehnologic ajunge să fie o amenințare la adresa locurilor de muncă și a salariilor decente. În socialism, progresul tehnologic și automatizarea ar putea aduce un program de muncă mai scurt, mai mult timp dedicat dezvoltării personale și culturale, precum și creșterea universală a standardului de viață prin mijloace sustenabile din punct de vedere ecologic.

Cu toate acestea, dacă venitul de bază universal ar fi introdus în Finlanda sau în altă țară fără ca serviciile sociale să fie tăiate și dacă el ar însemna un câștig real pentru lucrători, atunci o astfel de măsură ar reprezenta un important pas înainte pe care l-am susține. Chiar dacă statul social existent în țările nordice este admirat de oamenii din alte părți ale lumii, acesta nu este socialism, ci reprezintă o formă de compromis în interiorul sistemului capitalist. Din acest motiv, el este vulnerabil câtă vreme trăim în capitalism.

Ar trebui să ne amintim cum a apărut statul social finlandez: acum o sută de ani, inspirată de Revoluția Rusă, stânga radicală finlandeză s-a organizat într-un partid marxist și s-a ridicat împotriva clasei capitaliste. Revoluția finlandeză a fost înăbușită în final de armata germană, însă clasa lucrătoare finlandeză a păstrat tradiția organizării și a sindicatelor puternice, iar capitaliștii finlandezi au păstrat și ei, până de curând, o teamă sănătoasă față de puterea lucrătorilor.

Există surse de inspirație mult mai bune în statul social finlandez decât acest plan al venitului de bază universal. La nașterea fiecărui copil, mama are dreptul să primească din partea statului un pachet ce conține hăinuțe, așternuturi, biberoane, produse de igienă, prezervative și un manual – toate ambalate într-o cutie ce poate fi transformată într-un pătuț pentru copil. Acest pachet a fost introdus în 1938 ca parte a unei campanii de succes pentru reducerea mortalității infantile. Astăzi, sistemul de educație primară din Finlanda permite profesorilor să se dezvolte profesional, evitând, totodată, testele uniforme și competiția între școli, iar rezultatul este un sistem considerat a fi cel mai bun la nivel mondial.


Numai că, dată fiind adâncirea crizei capitalismului și deriva spre dreapta a partidelor tradiționale muncitorești din Europa, vechiul consens postbelic e la apus, iar aceste progrese se află în primejdie. Reformele pot fi apărate și extinse, iar societatea poate și trebuie să fie transformată. Chiar dacă situația particulară din Finlanda diferă de alte țări, soluția este aceeași peste tot: construirea de mișcări de masă puternice și de noi partide socialiste, partide de masă ale clasei lucrătoare, care să lupte împreună, la nivel mondial, în interesul lucrătorilor de pretutindeni. Împreună, uniți de-a lungul și de-a latul granițelor dintre națiuni, putem schimba lumea, iar prin organizare și prin învățarea lecțiilor trecutului, o vom și face.

------------------------------------------------

* Articol apărut inițial pe site-ul Socialist Alternative (CWI în SUA): https://www.socialistalternative.org/2017/03/07/finlands-basic-income-experiment-step-disguised-progress/ 

Friday, 17 February 2017

Pablo Iglesias - victorie clară la congresul Podemos


Comunicat Izquierda Revolucionaria (Stânga Revoluționară)
Spania, 15 februarie 2017


A venit vremea să clădim lupta de clasă din stradă

Încercarea de a-l elimina pe Pablo Iglesias de la conducerea Podemos (partidul de stânga format din mișcarea Indignados din 2011) a fost un eșec total, în ciuda tuturor resurselor mobilizate în acest scop și al sprijinului deschis al mass-media pentru Errejon – lider al opoziției „moderate” la Iglesias.
Prezența la congres a fost una istorică, de peste 155.000 de membri. Iglesias a primit aproape 90% din voturi pentru funcția de secretar general, mai mult de 60% pentru lista sa de candidați pentru Consiliul Cetățenilor (organul principal de conducere al Podemos) și mai mult de 50% pentru documentele prezentate de echipa sa.
Pentru a înțelege ce înseamnă această victorie, e suficient să citim presa capitalistă sau să urmărim televiziunile sistemului după congres. Furia lor față de această victorie se simte aproape în fiecare propoziție. Și nu întâmplător. Clasa conducătoare a încercat să controleze Podemos, să-l asimileze cu o formațiune social-democrată „clasică” pentru a consolida pacea socială. 
Doar că s-au lovit de voința a zeci de mii de luptători. Înfrângerea lui Errejon este o veste bună pentru toți cei care au făcut parte din uriașele revolte sociale din ultimii ani prin mișcarea Indignados, grevele generale, mișcările din educație și sănătate, grevele studențești etc. Aceste mișcări au condus la criza „regimului din 1978” (sistemul capitalist care a urmat tranziției de după Franco).
Motorul acestei schimbări politice a fost lupta de clasă și mobilizarea în masă a lucrătorilor și a tinerilor. Acesta este factorul cheie pe care cei ca Errejon și adepții săi, ca Rita Maestre și Tania Sanchez, au fost atât de rapizi în a-l respinge și denigra în încercarea lor de a deraia Podemos către cretinism parlamentar[i] și colaborare de clasă.
Lupta din cadrul Podemos este foarte importantă. Tradiționalul partid capitalist PP, noua conducere ilegitimă a fostului partid social-democrat PSOE, partidul populist de dreapta Ciudadanos și reprezentanții marelui capital o știu prea bine.
Errejon nu este vreun nevinovat – e foarte conștient de ceea ce spune și ceea ce face. El și suporterii săi doresc un Podemos care să nu rămână aliat cu Izquierda Unida (Stânga Unită), care să stea departe de lupta militantă a angajaților de la Coca-Cola și Movistar, și în afara mișcărilor de masă în apărarea sănătății, educației și a dreptul la auto-determinare națională.
Ei doresc un Podemos mai apropiat de PSOE și de programul unei social-democrații aflate în criză. Ei apără un proces care, în realitate, ar face din Podemos o simplă clonă a partidelor tradiționale, fericite să obțină poziții călduțe în Parlament sau în diferite comisii bine plătite și să se bucure de „respectabilitatea” sistemului și a instituțiilor.
Errejon a avut mult sprijin de partea sa. Nu putem uita cum El Pais, principalul ziar capitalist, a repetat la nesfârșit cum Errejon apără „un Podemos mai modern, mai democratic și mai deschis, diferit de confuzia generată de Iglesias în jurul unei strategii de radicalizare ideologică și de mobilizare stradală care va duce la scăderea puterii și abilității de negociere a partidului în Parlament ... ”.
Același lucru poate fi spus și despre conducerea nelegitimă a PSOE, impusă printr-un puci intern anul trecut, care a descris victoria lui Iglesias ca pe o înfrângere pentru democrație și o victorie pentru „pabloism-leninism”. Ar putea fi mai clar? Acești lideri ai PSOE – slujitori ai burgheziei care l-au  alungat pe Pedro Sanchez și au făcut cadou guvernarea prim-ministrului Rajoy de la PP – acum se auto-consideră „singura opoziție” în ciuda marii lor coaliții cu dreapta!

Marxiștii nu sunt neutri
Izquierda Revolucionaria (Stânga Revoluționară) l-a sprijinit pe Pablo Iglesias în această luptă împotriva lui Errejon și a modelului său social-democrat. Am distribuit 6.000 de pliante care să explice poziția noastră și am vândut sute de exemplare ale ziarului nostru la congresul Podemos, unde am primit multe încurajări și felicitări din partea multor membri de partid.
Pe lângă sprijinul față de Iglesias, avem și unele critici. Noi credem că și greșelile și ezitările lui Pablo Iglesias i-au permis lui Errejon să câștige atât de mult teren. Ideea „schimbării” politice ca simplu exercițiu electoral, în care mișcările de masă și-au îndeplinit deja rolul, a fost apărată și de Iglesias, mai ales după succesul din alegerile locale din mai 2015 și din alegerile generale din decembrie 2015.
Declarațiile sale publice care au justificat capitularea lui Tsipras în Grecia și distanțarea sa de revoluția din Venezuela au preluat ca un ecou poziția forțelor de dreapta; accentul lui pe „responsabilitate” și guvernabilitate și dorința sa expresă de-a ocupa „spațiul social-democrat” au fost niște greșeli.
Acestea au contrazis, de asemenea, motivele reale pentru puternica erupție a Podemos și au întărit aripa dreaptă a partidului. Chiar și după ce a pierdut mai mult de un milion de voturi în iunie 2016, Iglesias a continuat să insiste asupra faptului că activitatea parlamentară și instituțională este prioritară. Desigur, acest lucru i-a încurajat pe dușmanii săi interni în încercarea lor de a-i slăbi poziția pentru a-l elimina în cele din urmă.
Este important să ne amintim aceste lucruri atunci când Errejon și alții, care reprezintă așa-zisa aripă „anti-capitalistă” în partid, vorbesc despre nevoia de-a fi „generos” și „de-a integra pe toată lumea”. Ar fi „integrat” Errejon toate curentele din partid dacă ar fi câștigat? Ce ar mai fi spus El Pais și PSOE atunci? Răspunsul este mai mult decât evident.
În ultimele luni, Iglesias a reacționat pentru a-și apăra poziția în fruntea partidului și a făcut acest lucru întrucât supraviețuirea sa și cea a Podemos depindeau de revenirea la poziția lor inițială, bazându-se pe segmentele societății care, prin lupta lor, au dus la crearea Podemos.
În ultimele câteva luni, Iglesias a făcut declarații destul de precise. El s-a întrebat public dacă nu cumva, de fapt, imaginea „moderației” a fost cea care a stat în spatele înfrângerii electorale neașteptate din luna iunie.
El a spus că încercarea de-a ocupa spațiul social-democrației astfel încât să nu „sperie” un segment al alegătorilor a fost o greșeală și a făcut un apel pentru a recupera lupta din stradă și pentru ca sindicatele să organizeze o grevă generală împotriva politicilor anti-sociale ale PP. „Transversalitatea[ii] nu înseamnă să fim ca inamicii noștri, ci să fim ca mișcarea anti-evacuări”, a afirmat el, și pe bună dreptate. Nu este întâmplător faptul că Iglesias a apărut în mod constant la mobilizările angajaților Coca-Cola, și nici sprijinul pe care Irene Montero și alți lideri apropiați de Iglesias l-au dat mobilizărilor organizate de Sindicato de Estudiantes (Sindicatul Studenților).

Conflictul dintre Iglesias și Errejon reflectă presiunea dintre clase opuse. A nu înțelege asta duce la confuzie și poziții nefericite. Alte curente din Podemos, ca Anticapitalistas, au adoptat o poziție oportunistă și lipsită de viziune. Liderii săi cei mai importanți, ca Miguel Urban și Teresa Rodriguez, au dat o impresie greșită cu privire la ceea ce era în joc și la cauzele reale ale crizei. Ei au subliniat nevoia de-a pune capăt așa-numitelor „confruntări personale” și „lupte între masculi alfa”, făcând apel la „unitate” și insistând că „toți suntem tovarăși”, ceea ce a dus la scăderea nivelului discuției. Atitudinea lor de „echidistanță” de dinainte de congres și refuzul de-a forma un front unit cu Pablo Iglesias au dus la subminarea popularității lor în niște alegeri interne foarte polarizate. Au câștigat doar 3,2% din voturile pentru Consiliul Cetățenilor, unde vor avea 2 membri din 60. Cu toate acestea, cel mai rău lucru nu a fost că au primit puține voturi, ci incapacitatea lor de-a folosi multiplele platforme pe care le aveau la dispoziție pentru a se diferenția din punct de vedere politic de celelalte facțiuni și a se prezenta ca o reală alternativă anticapitalistă și revoluționară.
Urban a recunoscut în numeroase interviuri: ei nu sunt marxiști sau troțkiști. Chiar și atunci când face apel la un Podemos mai ofensiv, există o prăpastie între vorbele și faptele sale. Anticapitalistas dețin controlul asupra primăriei din Cadiz, conduc filiala Podemos din Andaluzia, au deputați și consilieri. Cum promovează ei mobilizarea socială sau implementarea de măsuri concrete în folosul clasei lucrătoare, cum îndeamnă ei la nesupunerea față de legile capitaliste, așa cum pretind că o fac, în zonele pe care le conduc sau guvernează?
Există o simpatie puternică cu ideea de „unitate”, dar acești lideri cu experiență știu că „unitate” este adesea un truc retoric al aripii drepte a mișcării pentru a lega mâinile stângii. Un lucru este clar: pentru o parte considerabilă a conducerii Anticapitalistas, prioritatea este în continuare câștigarea de spațiu de manevră în aparatul de partid al Podemos și de poziții mai bune în listele pentru parlament și consilii, renunțând la o muncă serioasă și sistematică pentru a transforma Podemos într-o alternativă de stânga care să lupte pentru transformare socială.

Pablo Iglesias ar trebui să treacă la acțiune: Destulă „pace socială”, vrem mobilizare acum!
Atmosfera printre miile de membrii prezenți la congresul Podemos a fost semnificativă. Pe de o parte, scandările pentru unitate au reflectat un sentiment ușor de înțeles, dar în toate dezbaterile și discuțiile de pe holuri, aceeași idee a fost subliniată din nou și din nou: este timpul să ne întoarcem în stradă, la ceea ce a făcut Podemos puternic!
Acesta e un aspect-cheie, subliniat chiar și mass-media capitaliste. În editorialul său din 13 februarie, El Pais a avertizat: "a câștigat Podemos-ul mai radical, cel care se auto-consideră o mișcare populistă bazată pe mobilizare socială și pe stradă și care aspiră să conteste ordinea stabilită”. Mai clar de-atât nu se poate.
Toată presa capitalistă și-a manifestat dezgustul total față de victoria lui Pablo Iglesias. De ce această ură? Conflictul intern din Podemos, încurajat pe față de establishment, ar fi trebuit să aibă un impact imediat, în funcție de rezultat: o victorie a susținătorilor lui Errejon ar fi întărit pacea socială, necesară unui guvern care vrea să impună o agendă pro-austeritate, de reducere a cheltuielilor sociale, deja pregătită de guvernul Rajoy cu acordul PSOE. Posibilitatea revenirii la mobilizare socială într-un astfel de scenariu este cea mai proastă veste posibilă pentru dreapta, social-democrați și birocrația sindicală.
Errejon a avut mare grijă să respingă ideea că există o mare coaliție între PP, PSOE și Ciudadanos și, în loc să explice cum conducerea PSOE este o parte a problemei, a insistat în repetate rânduri că Podemos ar trebui să se alăture „inițiativelor” PSOE. Cum este posibil să se susțină că colaborarea cu actuala conducere a PSOE ne va aduce mai aproape de căderea guvernului Rajoy? Nu este PSOE o parte esențială a majorității precare care permite PP să guverneze?
Politicile de dreapta nu pot fi combătute îmbrățișând o social-democrație aflată sub controlul strict al capitaliștilor. Pentru a opri reducerile de cheltuieli sociale nu există decât o singură opțiune: umplerea străzile printr-o mobilizare masivă și susținută. Exemplul grevelor conduse de Sindicato de Estudiantes, care au dus la anularea reintroducerii examenelor de „revalidare” din perioada franchistă, este util în acest sens. Tocmai pentru că suntem sub un guvern slab, cu o bază socială redusă, orice strategie care duce la demobilizare este un dar minunat pentru dreapta. Acum este momentul pentru a-l băga pe Rajoy în corzi. Acest lucru nu este posibil – așa cum susține Errejon – printr-un front unit cu conducerea iubitoare de puciuri a PSOE, care i-a ales deja pe PP și Ciudadanos ca aliați.

Victoria lui Iglesias nu trebuie să fie înțeleasă în termeni de caracter personal, chiar dacă personalitatea liderilor poate fi un factor important în lupta de clasă. Pentru a-l parafraza pe Lenin, biciul contrarevoluției a fost acela care a motivat zecile de mii de lucrători și tineri să-și impună voința votând pentru Iglesias. Această lovitură puternică pentru Errejon și susținătorii săi dă un mesaj explicit: trebuie să reîncepem lupta împotriva PP prin mobilizare și un program de depășire a capitalismului.

Pablo Iglesias și colaboratorii săi au o mare responsabilitate. Ei trebuie să-i asculte pe  membrii de rând ai partidului. Unitatea nu poate fi construită cu prețul abandonării principiilor și întoarcerii spatelui milioanelor de oameni care suferă efectele dramatice ale unei crize devastatoare. Solidaritatea trebuie să fie cu cei care se zbat, cei care suferă, cei care pot face posibilă o schimbare reală. Asta înseamnă o chemare imediată la mobilizare, pregătirea unei greve generale împotriva creșterii prețurilor la energie, a reducerii pensiilor, a reducerilor în sănătate și educație, precum și împotriva legilor antidemocratice privitoare la proteste; înseamnă un program pentru locuințe decente și pentru drepturi democratice, inclusiv dreptul de auto-determinare națională.

Accentele ocazionale de stânga nu sunt și nu vor fi suficiente. Ideile lipsite de consecințe practice nu sunt suficiente. Singurul mod de-a avea o legătură strânsă cu masele – puterea reală a Podemos ca forță de stânga pentru transformare socială – este de-a apăra o alternativă socialistă la criza capitalistă și de-a se implica în lupta de zi cu zi a muncitorilor și a tinerilor.

Acum Pablo Iglesias trebuie să se țină de cuvânt.





[i] Termen peiorativ care se referă la iluzia că o societatea poate fi transformată exclusiv prin mijloace parlamentare. (N. tr.)
[ii] „Transversalitate”, în contextul dat, se referă la capacitatea de-a crea un consens între grupuri sociale diferite cu scopul de-a forma o majoritate politică. (N. tr.)